|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Şi eu consider lumea fermecătoare, deşi de abia ştiu cine sunt şi în mod sigur nu ştiu de ce mă aflu aici. Poate doar ca să mă minunez şi să privesc oamenii, să văd că viaţa îşi este propria consolare deşi cred că eşti în stare să vezi lucrul acesta doar dacă socoţi că această lume este cea mai rea dintre toate lumile posibile, deznădăjduită, tristă şi hărăzită declinului, dar tocmai de aceea atât de uimitoare stârnind tandreţe şi fermecătoare, peste măsură de fermecătoare."
Un tânăr la început de drum, Philip, porneşte într-o călătorie menită să-l ajute să găsească certitudini, răspunsuri la marile întrebări ce-l frământă, sau, pur şi simplu să găsească pe cineva. În călătoria sa iniţiatică de autodescoperire, în primul rând, şi de descoperire a lumii, în cele din urmă, va oscila între realitate şi "realitatea de dincolo de realitatea vizibilă", acestea două confundându-se de cele mai multe ori.
"-La cine să mă rog, zise el, cine spune că există cineva acolo, afară, cine spune că universul e altceva decât o mare flaşnetă?
-Poate nu e nevoie să te rogi cuiva anume. Maicile din pustie spuneau în vechime că Dumnezeu n-are formă, culoare sau conţinut. Poate că rugăciunea nu înseamnă neapărat să te rogi cuiva. Poate e o metodă activă de a renunţa, de a lăsa lucrurile să curgă. Poate că de asta ai nevoie: să laşi lucrurile să curgă fără să te scufinzi."
"Prin vălul crud al dimineţii de primăvară plutesc mirosurile vagi ale Parisului matinal: anason, rumeguş umed, aluat fierbinte de pâine; iar când trec peste Pont Saint Michel dezmorţirea apelor de un albastru oţelit îmi răcoreşte inima. Se strecoară şi clipocesc în jurul insulei pe care oamenii trăiesc încă din epoca de piatră... Penumbră arămie în enorma biserică cu garguie."
Valoarea incontestabilă a creaţiei a lui James Joyce este binecunoscută publicului cititor, iar operele sale, precum "Ulise", fac obiectul strădaniei studenţilor filologi de multă vreme. Fiind unul dintre autorii greu de analizat şi de decriptat, această culegere de texte a lui James Joyce vine în ajutorul celor ce vor să-i înţeleagă şi mai bine universul. Deşi greu de categorisit genul acesta de scriere, textele pot fi văzute drept schiţe ale unui mare artist, schiţe surprinse în diferite momente, pe diferite suporturi, fragmente ce vor fi folosite şi integrate în opere mai ample. Poetice, halucinante, descriptive, de un umor straniu pe alocuri, aceste scrieri nu sunt menite analizei ci, mai degrabă, ar trebui abordate ca o incursiune în "necunoscutul Joyce-ian" sau ca un privilegiu de a savura fragmente din esenţa creaţiei marelui autor.
"Nu mă spăl în fiecare zi; mă pieptăn dacă am chef, iar guler tare îmi pun numai duminica, pentru slujbă.
Port beretă pentru că nu-mi plac cozoroacele, dar nu mă supăr când ţăranii spun "şapca dumneavoastră", ca despre a lor.
Prietenii mei de la oraş se miră. Cum am putut, fără bani, să-mi creez o viaţă liberă la ţară? N-au decât să încerce. Nimic mai simplu. E de-ajuns să nu mai ai nevoie de bani. Cei care îi au îi ignoră."
Îmbinând umorul, amar pe alocuri, cu ironia şi autoironia, oferindu-ţi descrieri minunate şi personaje memorabile, "În saboţi" te va cuceri fără îndoială. Pentru cei care au încercat această experienţă, sau pentru cei care cochetează cu ideea de a-şi reîncărca spiritul urmând un mod de viaţă simplificat, "În saboţi" va deveni un fermecător ghid pentru aventura salutară şi, de ce nu?, posibilă. Şarmul întregului, stilul inedit şi captivant, perspectiva proaspătă şi "mirosind" a fân cosit a autorului te poartă instantaneu afară din prăfuita existenţă urbană, oferindu-ţi pauza de la viaţa care te copleşeşte de multe ori.
"Gingis-Han i-a unificat pe mongoli şi a fondat Imperiul. Succesorilor săi le-a rămas datoria de a-i continua opera şi încercarea de a cuceri lumea întreagă, pentru ca pământul să aibă un singur stăpân, după cum cerul are un singur Dumnezeu. Conduşi de prinţi geniali, ei se vor război în China, în Coreea, în Asia de Sud-est, în Iran şi în India, în Orientul Apropiat, în Rusia şi în Europa Orientală, susţinând o intensă activitate diplomatică. Timp de mai mult de jumătate de veac, au făcut să tremure Orientul şi Occidentul."
"Ierusalimul era în centrul propriei sale lumi. Chiar şi Roma era departe, iar ţinuturile francilor erau şi mai departe. Tocmai la capătul lumii se găseau teritoriile reci şi întunecate ale Nordului. Acestea includeau şi o regiune numită Vastra Gotaland despre care numai câţiva oameni auziseră măcar. Învăţaţii ţi-ar fi spus că pământul de acolo e acoperit cu păduri dese, locuite de monştri cu două capete."
A doua parte a "Trilogiei Cruciadelor", continuă firesc întâmplările începute în primul volum, demonstrând încă o dată că Jan Guillou este un autor de valoare. Dacă "Drumul spre Ierusalim" îţi prezenta călătoria de început a tânărului Arn, volumul de faţă îl va regăsi pe acesta în mijlocul sângeroaselor lupte purtate în Ţara Sfântă, drept un bărbat matur, cavalerul templier supranumit cu respect chiar de către sarazini Al Ghouti. Acţiunea se va împărţi între Ierusalim şi Goţia, locuri în care cei doi protagonişti îşi "ispăşesc" iubirea pedepsită de Biserică.
"Realizează că există un singur adevăr care guvernează tot ce se petrece sub cerul roşu-sângeriu al oraşului. Este conştient de faptul că acest adevăr este legat de acţiunile a milioane de oameni care trăiesc în acea comunitate. Orice lucru este legat de un altul şi totul poate fi înţeles.
Chiar şi criminalul cel mai lipsit de metodă, cel mai neîndemânatic, are o argumentare, o explicaţie raţională. Există un tipar comportamental. Problema este că motivele crimei pot deveni cu atât mai obscure, cu cât acumulezi mai multe dovezi."
Will Wagstaffe, poliţistul total, îşi sacrifică concediul când o crimă, a cărei victimă este un pedofil necondamnat, zguduie Londra prin modul de operare extrem de sângeros. Investigaţia va scoate la lumină şi caracterul victimei, astfel încât cititorului îi va fi tare greu să-şi dorească triumful legii.
"Un investigator, dumneavoastră, de exemplu, credeţi că aţi descoperit asasinul, dar cine este asasinul? Cel care doreşte moartea altuia, cel care o comandă, cel care o execută tăind gâtul, trăgând glonţul, sau prin orice metodă vreţi, cel ce organizează execuţia, cel ce o plănuieşte, cel ce o acoperă, cel ce primeşte banii pentru munca lui? Care dintre ei e mai vinovat? Cum este piramida crimei astăzi? Cine este în secolul XXI adevăratul criminal, doamnă Iscar? Toţi, răspunde ea. Un răspuns facil, doamnă, un răspuns politic corect. Iar răspunsurile politic corecte sunt nişte rahaturi şi nu spun niciodată adevărul. Ştiţi ce aş răspunde eu? Că asasinul e cel care rămâne viu la sfârşit de tot, cel pe care nimeni n-a putut să-l omoare. Ceilalţi sunt verigi. Verigi ce pot fi înlocuite în majoritatea cazurilor. Dar cel care rămâne viu la urmă, acela e altceva, acela are putere cu adevărat."
"Să stai lângă ieşirea din gaura 1 şi să laşi privirea să ţi se piardă în verdele care pare să nu se sfârşească niciodată este un privilegiu pe care noi, locuitorii din Altos de la Cascada, nu îl apreciem întotdeauna cum se cuvine. Până când îl pierdem. Te obişnuieşti cu ceea ce ai, mai ales când ce ai este minunat. Mulţi dintre noi lăsăm să treacă luni de-a rândul fără să dăm o raită pe la vreuna dintre cele optsprezece găuri, ca şi cum nu ne-ar păsa că sunt acolo, la câţiva metri de casele noastre şi pe de-a-ntregul la dispoziţia noastră. Nu este nevoie să fii jucător de golf ca să te bucuri de o asemenea frumuseţe naturală."
Într-un cartier rezidenţial de lângă Buenos Aires câteva familii privilegiate îşi duc existenţa într-un decor de excepţie. Viaţa fără griji şi luxul pe care îl împărtăşesc reprezintă fundamentul prieteniilor legate între membrii acestor familii, singurii părând a avea o legătură autentică fiind cei mai tineri reprezentanţi, Romina şi Juani, probabil datorită vârstei "rebele".
Cum tragedia nu ocoleşte pe nimeni indiferent de contul din bancă, recesiunea îşi pune amprenta asupra vieţii liniştite din cartier şi protagoniştii noştri ajung să cunoască frământări şi griji noi, deloc potrivite statutului lor şi stilului cu care erau obişnuiţi.
"Erau momente în care era bucuros că era scriitor, deoarece scriitorii puteau trăi în mintea lor şi nu trebuia să iasă afară deloc. Şi totuşi poate erau compensaţii. Deoarece, când ajunse la ultima staţie şi coborî pe peron, era un bărbat în uniformă ţinând un carton cu numele de Henry Babbacombe scris pe el cu cele mai mari litere şi înţelese că, într-o lume în care toţi erau înfometaţi de recunoaştere, el măcar avea ceva.(...) Era cu siguranţă o lume foarte amestecată şi ciudată, lumea asta de azi, şi probabil chiar captivantă dacă găseşti un mod de a scrie despre ea fără să te implici prea mult în realitate, care bineînţeles că oricum nici nu exista."
Plasarea acţiunii romanului "Tăieturi" în tumultuoşii ani 80, când superficialitatea industriei divertismentului de masă, televiziunea, este într-o fulminantă ascensiune, va da autorului cadrul perfect creării unei satire ce-şi găseşte actualitatea şi în prezent.Ideea "culturalizării" maselor prin intermediul concernelor media continuă să-şi găsească locul şi în viaţa noastră, astfel încât cititorul va primi romanul "Tăieturi" cu entuziasmul pe care-l merită.
