"Mi se terminase programul în slujba sărbătorilor.
Desigur, pe când traversam din nou mallul, nu puteam să nu remarc că, în schimb, programul de la principala mea muncă, cea de sucub aflat în ilustra slujbă a iadului, nu mi se termina niciodată. Secolele de pângărire şi ispitire a sufletelor îmi formaseră un al şaselea simţ, acela de a-i detecta pe cei mai vulnerabili la farmecele mele. Deşi sărbătorile erau aparent o perioadă a veseliei, în acelaşi timp aveau tendinţa de a scoate tot ce era mai rău din oameni."
În aparenţă, simpaticului sucub Georgina Kincaid i se acordă o şansă la fericire. În sfârşit îşi trăieşte povestea alături de scriitorul Seth şi este înconjurată de gaşca ei de prieteni neconvenţionali. Însă, în realitate, se pare că iadul are alte planuri pentru ea, aşa că liniştea Georginei se tulbură iarăşi şi fericirea îi este spulberată.
"Încă de la aşezarea coloniilor, labirintul de cuarţ verde-luminos oferise un refugiu, periculos, e adevărat, unui întreg clan de hoţi, criminali, evadaţi, dealeri de droguri, şefi ai unor culturi şi alţii care nu doreau să-şi ducă activităţile la lumina zilei.
Jos, aici, în nesfârşita reţea de pasaje, necartografiate în cea mai mare parte, exista întotdeauna un loc unde te puteai ascunde, cu condiţia să îţi asumi riscurile. O singură greşeală făcută în catacombe putea sfârşi printr-o condamnare la moarte sau chiar mai rău."
Seria "Vânătoarea de fantome" continuă cu această savuroasă parte a treia. Deşi începută în Aurora Springs, acţiunea descrisă se va muta în cunoscutul oraş din primele două părţi, Cadence. În prim plan se vor afla alte fermecătoare personaje ale lumii create de autoare. Astfel Elly St.Clair şi Cooper Boone vor lua locul de onoare, iar aventurile prin care trec, atât în interesul Breslei, cât şi în plan profesional, vor stimula toate simţurile cititorului, încă fascinat de paneta Harmony şi capcanele ei.
"Acum instrumentele se aflau din nou în lume, în istorie, şi nu va trece multă vreme până când cineva se va folosi de puterile lor. Acum nu mai conta decât dacă aveau să fie puse în slujba răului sau a binelui."
În sfârşit avem ocazia, în acest al 2-lea volum al seriei "Orcii", să reluăm aventurile alături de echipa Jderilor. La fel de dinamică precum prima parte, "Legiunea Tunetului" te va purta alături de războinicii orci în vâltoarea unor bătălii pe măsura lor de sângeroase. Autorul va introduce în scenă personaje noi şi interesante; Jennesta ne va fermeca în continuare, însă va împărţii "laurii" cu Adpar. Apariţia lui Serapheim în mijlocul evenimentelor va intriga cititorul pe parcursul întregului volum, aceasta reprezentând numai una din surprizele poveştii. Jderii vor trebui iarăşi să lupte atât pentru stelele magice, cât şi pentru a-şi salva vieţile şi a-şi întregi trupa.
"Unele zile se potrivesc între ele ca elementele unui vitraliu. O sută de piese de culori şi desene diferite care, odată combinate, creează o imagine completă."
De foarte puţine ori resimt regretul de a termina o carte, pentru că ştiu că urmează o altă şi o altă poveste, demne de citit. Şi totuşi "Fior" este una din puţinele cărţi care mi-a trezit acest regret, şi este numai o parte din emoţiile stârnite în urma lecturii. De la modul de redare a discursului narativ şi până la acţiunea propriu-zisă, mi-a plăcut totul la această carte. Povestea de dragoste dintre Sam şi Grace nu se înscrie în tiparele obişnuite, iar modul autoarei de a ne oferi interpretarea acţiunii prin prisma celor două personaje, nu poate decât să ne incite şi să ne garanteze o dublă plăcere a lecturii. Vom pătrunde în Mercy Falls atât prin intermediul simţurilor hiperascuţite de lup, cât şi pe "căile" obişnuite, iar "fiorul" rece al toamnei târzii îl vom simţi la fel de acut precum protagoniştii. Vom descoperi cât de dificil este să fi diferit într-o lume intolerantă şi evident nepregătită pentru a face faţă unui astfel de adevăr, cât de chinuit poate fi un suflet asupra căruia apasă o povară mult mai grea decât poate duce, şi cât de frumoasă poate fi o poveste de dragoste fără prejudecăţi, între două piese ale aceluiaşi puzzle.
"Cel mai mare mister pe care îl oferă universul nu este viaţa, ci măsura. Măsura cuprinde viaţa şi Turnul cuprinde măsura. Copilul, pentru care curiozitatea e pe primul loc, spune: Tati, ce este dincolo de cer? şi tatăl spune: Întunericul spaţiului. Copilul: Ce este dincolo de spaţiu? Tatăl: Galaxia. Copilul: Dincolo de celelalte galaxii? Tatăl: Nimeni nu ştie.
Pricepi? Mărimea ne înfrânge."
Ca un împătimit al cititului, îmi place din când în când să revin la o "mână" de autori ce m-au convins de geniul lor şi care mă determină să cred că, noi oamenii, mai avem încă ceva interesant de spus.
Dacă "Blestemul Chalionului" ne-a plăcut, vom adora "Paladinul sufletelor". Trecând peste izul de "Chanson de geste" medieval, subiectul ne va dezvălui o lume în care "domniţele la ananghie" nu mai sunt ce erau odinioară. Din abundenţa de personaje a volumului anterior, va trece în prim plan Roina Ista, "nebuna" din "Blestemul Chalionului". Vom remarca, plăcut surprinşi, că nebunia aceasta este de fapt o adâncă spiritualizare a credinţei, iar aventura doamnei ne va purta pe tărâmul luptelor cavalereşti, dar, în egală măsură, şi pe tărâmul zeilor, vrăjitorilor şi demonilor. Pagini deosebit de frumoase se vor aşterne în faţa cititorului, iar pelerinajul Istei, care refuză "lâncezeala" între zidurile cetăţii pentru a porni în călătoria care îi va schimba nu numai ei viaţa, ci multor alte personaje, reprezintă un pretext pentru a aprofunda virtuozitatea folosirii cuvintelor.
Cum ar fi dacă într-o fracţiune de secundă viaţa ta s-ar întoarce cu susul în jos? Cum ar fi să treci de la o existenţă obişnuită gen "familia fericită americană" la "ciudata din ultimul an de liceu"? Prin asta trece eroina cărţii, Ever, care, în urma unui accident tragic, îşi pierde familia, dar în acelaşi timp "câştigă" ceea ce mai mult ca sigur nimeni nu-şi doreşte: să vadă aure, fantome, să citească gânduri, să "vizioneze" diverse evenimente din viaţa celor din jur. Pare incredibil cum în tot acest "zgomot de fond" cineva poate să meargă înainte. O carte despre vinovăţia pe care o simţi ca singur supravieţuitor al unei catastrofe, o carte în care paranormalul se îmbină perfect cu normalitatea (oare?) vieţii de zi cu zi. O carte despre cum apariţia Lui, a băiatului perfect, îţi poate da senzaţia că-l cunoşti "de când lumea" şi mai ales superba explicaţie a faptului că ţi se pare atât de cunoscut.
"Lupta părea ridicolă. În final, o vom pierde. Era scris ca oamenii să se preschimbe în pisicile, câinii şi maimuţele dresate ale adevăratului popor - veganii, şi pe undeva nici nu era o idee aşa de rea. Poate că aveam nevoie de cineva mai înţelept care să ne vegheze, care să ne îndrume viaţa. Pe timpul celor Trei Zile am transformat lumea noastră în ruine, în timp ce veganii nu cunoscuseră niciodată un război nuclear.(...) De ce să nu-i lăsăm să aibe Pământul? Poate că vor face din el ceva mai bun decât am făcut noi.(...) Să le oferim bătrânul glob de noroi, plin de răni radioactive şi populat de handicapaţi. De ce nu?"
Cred că toţi cei ce au citit această trilogie a "Jocurilor Foamei" vor fi de acord că aceste cărţi sunt aparte. Nu sunt genul de cărţi pe care le citeşti, îţi plac şi apoi le pui jos şi le uiţi. Sunt cărţi care trezesc în tine trăiri amorţite. Şi pe acest al treilea volum îl citeşti exact ca pe anterioarele: cu sufletul. Tumultul luptelor de pe parcursul lecturii este secondat de valuri de sentimente puternice, care nu pălesc nici măcar la ultimele pagini, ci, din contră, se intensifică. La finalul călătoriei prin această trilogie rămâne senzaţia de real şi de mai mult ca posibil a subiectului. Rămane ideea că un rău poate fi înlocuit de un alt rău dacă umanitatea îşi pierde starea de alertă; ideea că răul, deşi depăşit, lasă răni adânci, răni ce se redeschid din când în când; ideea că depinde de oameni să-şi păstreze verticalitatea şi să fie întotdeauna atenţi la cei care-i conduc.
"Aşa se face că ideile zămislite doar în închipuire şi îndrăgite atît de tare încît par să aibe un preţ mai mare decît orice lucru socotit de oameni preţios - riscă să fie zdruncinate şi nimicite de contactul cu practica. Artistului ideal i se cere să aibă o tărie de caracter care nu face casă bună cu delicateţea lui; trebuie să-şi păstreze încrederea în sine când lumea incredulă îl asaltează din toate părţile cu necruţătoarea ei neîncredere; trebuie să înfrunte omenirea şi să fie singurul său discipol, din respect faţă de geniul său, cît şi faţă de obiectivele către care se îndreaptă." (Făurar de frumuseţi)