Wow! Cam asta a fost reacţia mea când am terminat de citit. Ce atâta demoni, îngeri, nefilimi, sucubi şi incubi? E despre o tipă super, cu o viaţă ceva mai complicată decât a altora; şi ceva mai lungă. Ce importanţă ar avea că este sucub, adică un fel de demon care te ispiteşte sexual pentru a te secătui de energie, când de fapt toate trăirile ei sunt prin excelenţă umane? Cam asta e şi povestea: un demon care se comportă uman. Ideea în sine e halucinantă, dar chiar creativă. Nu poţi să nu-i acorzi credit cărţii tocmai pentru originalitate. Oscilaţia eroinei între două tentaţii umane, te ţine parcă mai în suspans decât faptul că cineva încearcă să elimine "nemuritorii" din peisaj. Toate acestea conjugate cu ceva scene "picante"(e vorba despre un sucub doar) şi răsturnări de situaţie fac din această carte o experienţă mai mult decât interesantă.
Deşi la început această nouă abordare a poveştilor cu vampiri este un pic derutantă - îţi ia ceva vreme până pricepi diferenţa între moroi, strigoi, dhampiri - reuşeşti totuşi să apreciezi stilul în care este scrisă cartea. Este cam ciudată frenezia religioasă din Academie (au capelă, slujbe, preot, tot "tacâmul") şi până inţelegi legătura profundă dintre cele două prietene, relaţia lor ţi se pare confuză. Dar, încet, încet, pe măsură ce citeşti, vei descoperi modul în care autoarea structurează această societate, iar pe aceşti moroi începi să-i vezi ca pe nişte fiinţe cu anumite abilităţi magice şi cu apetit pentru sânge oferit benevol de donatori. Oricum, toată această delimitare între cei buni şi cei răi, mai precis cei care aleg să fie răi, reuşeşte să umanizeze cumva personajele.
Şi iată-ne ajunşi la finalul seriei "Academia Vampirilor". Timp de 5 volume am trăit emoţiile, spaimele, iubirile, nefericirile dar şi împlinirile alături de eroii preferaţi, iar acest ultim volum a fost parcă un premiu pentru toţi fanii. Este şi mai reuşit decât anterioarele, iar faptul că seria se încheie pe "gustul nostru", nu poate decât să ne bucure. Şi mai dinamic, plin atât de dramatism cât şi de momente de sensibilitate, volumul "Sacrificiu Final" cumulează tot ce ne-a plăcut la anterioarele cărţi şi multiplică.Totul se precipită, parcă a nu lăsa nimic nerezolvat, şi, de la debut până în final, acţiunea nu "trenează" deloc, nici măcar un paragraf.
Continuă aventurile de viitoare Mare Preoteasă ale lui Zoey, cât şi dilemele ei sentimentale. Se leagă prietenii, care în primele volume nu ar fi părut posibile, dar apar şi animozităţi ce te fac să empatizezi cu eroina noastră şi să subscrii la părerea ei despre viaţa proprie: "destul de amuzantă, destul de scârboasă şi al naibii de complicată." Cartea este scrisă în continuare în acelaşi mod, dar poate datorită faptului că m-am obişnuit deja, nu mă mai deranjează. Descrierea ritualurilor este la fel de jenantă ca şi în primele volume, dar curiozitatea de a vedea unde duce firul poveştii te face să treci cu brio peste aceste momente. Avem şi ceva scene picante (sincer chiar cred că era nevoie de ceva "condimentare"), dar ce pot să spun este că de-adevăratelea "m-a prins!". E clar că voi citi şi continuarea pentru că, sincer, nu-mi pot imagina cum se vor desfăşura de-acum evenimentele, şi asta chiar este un mare plus pentru carte.
"Dacă ne ferim să vorbim despre Rău, nu înseamnă că îl facem să dispară. Răul trebuie înfruntat, nu ocolit..."
Crezi în Bine? Atunci nu uita să crezi şi în Rău... Sub pretextul celebrării unirii a două destine prin căsătorie, la Castelul Ultimelor Turnuri se vor aduna oaspeţi "numeroşi şi pestriţi", "fiecare cu un secret în spate". Pe cât de stranie este unirea marchizei de Lauras cu întunecatul Max Schwartz, pe atât de interesantă devine alegerea invitaţilor. Vom parcurge acest "drum" cu ajutorul cavalerului Arthur de Seragens, privind prin ochii lui şi simţind alături de el atmosfera apăsătoare şi rău-prevestitoare de la castel. Declanşarea violentelor evenimente va ridica tensiunea la cote alarmante, iar pe parcursul lecturii vom trece prin zeci de supoziţii şi acuzaţii, dar nu vom reuşi să descifrăm misterul decât în final, şi asta pentru că Răul nu se manifestă atât de evident pe cât am crede noi, şi, mai ales, nu-l vom găsi niciodată acolo unde presupunem că se află.
"Oamenii nu se nasc buni sau răi. Poate că se nasc cu ambele tendinţe, dar modul în care îţi trăieşti viaţa contează."
Fără a insista asupra subiectului, care, ajunşi la a treia parte a "Instrumentelor Mortale", categoric "ne-a prins" până acum, "Oraşul de Sticlă" este mult mai profundă decât anterioarele părţi, iar eterna luptă a Binelul cu Răul va fi analizată şi expusă extrem de reuşit. Vom pătrunde şi mai adânc în sufletele personajelor şi vom prelua asupra noastră multe din frământările lor. Dinamismul întregii acţiuni şi precipitarea evenimentelor către deznodământul mult aşteptat, vor face din această lectură un mod excelent de evadare, de a-ţi petrece timpul în altă lume. Şi poate că cel mai important mesaj pe care-l va transmite "Oraşul de Sticlă" este să-ţi asculţi inima, chiar şi atunci când totul pare să te contrazică.
În spatele oricărei vieţi de invidiat se poate ascunde altceva. Ne-am obişnuit să fim sclavii aparenţelor şi să nu vedem doncolo de ele. Elena este imaginea perfectă a adolescentei răsfăţate, regina liceului, frumuseţea oraşului, invidiată de toate fetele şi dorită de toţi băieţii. Şi totuşi golul lăsat în sufletul ei de moartea părinţilor nu reuşeşte să-l umple cu nimic. În ziua în care se trezeşte cu sentimentul neplăcut că o nenorocire planează asupra ei, într-adevăr viaţa i se complică. Apare Stefan, un tânăr exotic, pe care Elena şi-l doreşte "în palmares", dar care nu reprezintă decât o faţă a "medaliei", cealaltă parte , mai întunecată, fiind reprezentată de Damon, fratele lui. Rivalitatea dintre fraţi va fi dusă la extremă, căpătând chiar valenţe "biblice"( Cain şi Abel), iar Elena, prietenii ei şi orăşelul în care trăieşte, sunt prinşi în mijlocul animozităţii dintre cei doi. Ca şi stil de scris n-aş putea spune că aduce prea multe noutăţi.
"Am două întrebări pentru tine, bine? Doar două întrebări. Nu, hai să fie trei întrebări. O.K. Unde sunt mama şi tatăl meu? Cum se face că sunt singura fără niciun dosar? De ce am migrenele astea îngrozitoare? Şi cine eşti tu? Eşti duşmanul dinăuntrul meu? Sau eşti prietenul meu?
Vocea răspunse imediat: Astea-s mai mult de trei întrebări, Max. Şi uneori, dacă cineva îţi este prieten sau duşman depinde numai de cum priveşti lucrurile. Dar dacă vrei să ştii, eu mă consider prietenul tău, un prieten bun care te iubeşte foarte mult. Nimeni nu te iubeşte mai mult decât mine, Maximum. Acum ascultă. Eu pun întrebările, nu tu. Eşti aici, îmi spuse Vocea chicotind, pentru o mare călătorie. Pentru incredibila şi indescriptibila Maximum Ride."
Dinamică, plină de suspans, neliniştitoare - dat fiind subiectul experimentelor nebune pe oameni -, prima parte din "Maximum Ride" va reprezenta într-adevăr o călătorie la "maximum", un iureş de întâmplări ce se succed cu o repeziciune greu de urmărit pe alocuri, dar care, în acelaşi timp, îţi va seta ritmul lecturii pe ..."fast", aşa că nici nu-ţi vei da seama cum ai parcurs întreaga carte.
Într-adevăr, acest volum 2 din "Forţele răului absolut" este mai bun ca primul, dar nu neapărat ca scriere sau ca subiect, ci cred că datorită faptului că am reuşit să ne familiarizăm cu povestea. Un mare plus este că s-a mutat acţiunea din "cuibul de cuci" la ceva mai dramatic, dar şi mai aerisit. Protagoniştii Chloe, Derek, Simon şi Tori, rămân la fel de "supranaturali" ca-n primul volum şi fascinantă mi s-a părut legătura ce se creează între Chloe şi Derek, răsturnând complet impresia pe care ne-o făcuserăm în primul volum. Aceştia se ajută reciproc pentru a reuşi să facă faţă puterilor necontrolate pe care le au. Totodată reuşim să înţelegem mai bine şi cine erau "ciudaţii" care îi închiseseră în primul volum şi scopul lor.
"Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor", zise Jem. Cântarea Cântărilor."