|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Francesco Monterga nădăjduia să poată picta fără ajutorul lipsit de poezie al uleiurilor şi gălbenuşurilor de ou, al argilelor prăfoase şi pietrişului măcinat, al răşinilor unsuroase şi mineralelor veninoase. Voia, asemenea poetului care desparte lucrul de esenţa lui, să lucreze culoarea cu puritatea cu care se scrie versul. La fel cum Dante putuse să coboare în infern, să navigheze pe rău mirositorul râu al lui Caron, să istorisească chinurile cele mai înspăimântătoare şi să iasă curat şi pur pe calea vorbelor, Francesco Monterga năzuia să facă din pictură o artă sublimă, limpezită de stricatele contingenţe ale materiei. La fel cum vorba e ideea însăşi şi se lipseşte de obiectul pe care-l numeşte, culoarea pură trebuia să se lipsească şi ea de purtătoru-i material, de pigmenţi şi diluanţi."
"Ca de obicei, sultanul părăsi cetatea cu mare pompă, cu un fast demn de cel mai bogat suveran din Europa. Căteva mii de spahii, trei regimente de ieniceri, suita Marii Camere, precum şi o armată de servitori. Era prezent şi marele maestru şoimar şi alţi înalţi dregători, care răspundeau de vânătoare.
Cortegiul străbătu artera principală a oraşului; de-a lungul străzii se buluceau sute de oameni, care îl aclamau pe tânărul monarh îmbrăcat într-o superbă ţinută din mătase albă brodată cu aur."
Se spune că istoria nu este deloc blândă cu cei ce o scriu. Iată că exemplul marelui stăpânitor otoman Suleyman vine să contrazică această idee şi asta pentru că multele scrieri ce l-au avut ca protagonist nu au reuşit să arunce nici o umbră asupra măreţiei lui. "Ultimul vis al lui Suleyman" îţi va purta din nou paşii în timpuri tulburi, unde, de cele mai multe ori, viaţa era incertă, iar războaiele de cucerire erau un fapt obişnuit. Cele patru destine analizate în cartea de faţă, al cavalerului Ogier de Mercoeur, al Alexandrei Lisowska, viitoarea sultană Hurrem, al lui Ibrahim, mare vizir şi prieten al sultanului, şi însuşi destinul lui Suleyman, al devenirii lui, se vor întretăia de-a lungul perioadei prezentate, pe fondul unei fresce istorice de excepţie.
Acest al 2-lea volum al seriei "Furtuni pe Nil" continuă fresca epocii marilor faraoni, având de această dată în atenţie domnia lui Tutankhamon. Se ştie că, de-a lungul timpului, copilul-faraon a "înfierbântat" cel mai tare imaginaţia şi a stârnit cele mai multe controverse. În abundenţa de personaje, le vom recunoaşte, în mare, pe cele din volumul "Ochiul lui Nefertiti", sau, mai bine spus, pe cele care au supravieţuit. O adevărată mare de decese se vor perinda în faţa ochilor cititorului, pe fondul revoltelor şi a încercărilor de uzurpare a puterii. În continuare, scenele în care suntem "poftiţi", parcă pe furiş, în apartamentele faraonului şi ale reginei rămân magistrale, reuşind să redea cu acurateţe calea spre maturizarea forţată a doi copii, a căror soartă este dictată de alţii.
"Destinul tău e altul. Împreună cu Kel alcătuieşti o pereche vrednică să domnească. Totuşi, va trebui să luptaţi din umbră fără să trageţi nici un folos de pe urma strădaniilor voastre şi fără să va pierdeţi niciodată curajul. În afară de Bebon, să n-aveţi alţi prieteni şi să nu vă bizuiţi decât pe voi înşivă. A sosit vremea nenorocirii şi a împotrivirii şi doar voi întruchipaţi speranţa".
Soarta întregului Egipt depinde de trei oameni obişnuiţi? Viitorul unui teritoriu fabulos în mâinile a trei prieteni? Pare destul de greu de crezut; şi totuşi aventurile minunate ale scribului Kel, actorului Bebon şi ale preotesei Nitis continuă în acelaşi decor fascinant al Egiptului Antic. Tumultul politic degenerează cu fiecare pagină citită, iar soarta celor trei nu pare să aibă un final fericit. Speranţa tuturor se îndreaptă către vechile ritualuri şi credinţe, uitate şi trădate acum. Va reveni Egiptul la gloria şi la faima pierdute? Va câştiga falsul progres? Rămâne să descoperiţi în reuşita continuare a seriei "Răzbunarea Zeilor".
Cu siguranţă omul modern este şi va fi întotdeauna fascinat de Egiptul Antic. Extaziaţi de secole în faţa construcţiilor şi a comorilor egiptene, vom constata că "Ochiul lui Nefertiti" se vrea o cronică a epocii, reuşind să surprindă atât de bine savoarea timpului de mult apus, încât nici un cititor nu va putea spune cu certitudine unde se sfârşeşte adevărul istoric şi unde încep legendele şi speculaţiile. Asistăm cu plăcere la "spectacolul" umanizării marilor faraoni, care se autoproclamau zei pământeni, în aparenţă invincibili, dar supuşi atât frământărilor sufleteşti ale muritorilor de rând, cât şi presiunilor şi maşinaţiilor anturajului şi a celor două mari puteri: preoţii şi armata, astfel încât cu greu supravieţuiau anilor de tinereţe. De la descrierea minuţioasă a moravurilor din palatele faraonului până la cea a meselor servite şi a veşmintelor purtate în epocă, cartea reprezintă o frescă vie, un tablou animat, pe care-l contemplăm fascinaţi.
Lectura acestei cărţi va reprezenta pentru toţi iubitorii de artă, şi nu numai, iar în special pentru iubitorii de pictură, o călătorie fascinantă. Pătrunzi în culisele operei marelui pictor Caravaggio, dar şi în file din viaţa artistului, iar eforturile de a găsi un tablou pierdut al maestrului te duc cu gândul la eforturile întreprinse în găsirea persoanelor dispărute.
Dacă în debutul cărţii pătrunzi în exotica lume babiloniană pentru a asista atât la un masacru, cât şi la salvarea unui important artefact, continuarea te va arunca în plină "vâltoare" a Războiului Sfânt în Orientul Mijlociu, acţiunea scindându-se între un iureş de pregătiri şi de acţiuni subversive teroriste, pe de-o parte, iar pe de alta de o extrem de interesantă descoperire arheologică. Fanii declaraţi ai aventurilor gen Indiana Jones vor fi încântaţi de desfăşurarea acţiunii, iar William Blake, personajul central, se va dovedi foarte potrivit rolului. Este o carte cu adevărat antrenantă, care se citeşte repede, un adevărat "film" de acţiune, care ar merita transpus şi pe ecrane. O recomand pentru a transforma o după-amiază plictisitoare într-o experienţă extra...
"Vocea cărţilor este uneori asurzitoare, dar eu am iubit întotdeauna sunetele care-mi invadau mintea, ele reprezintă plângerea oamenilor dincolo de timp...""Este mai uşor să te refugiezi într-un trecut mort şi familiar decât să-ţi asumi riscul unui viitor necunoscut şi viu."
"În jurul nostru există o putere, care trăieşte prin ea însăşi. La fel ca râurile, care ne hrănesc, dar care ne şi pot distruge. Indiferent dacă ne aduc belşug sau dacă ne înecăm în ele, apele râurilor rămân aceleaşi. Aşa este şi puterea. Când ea ne înalţă şi ne deschide ochii în faţa bunătăţii şi minunilor, înnobilându-ne şi făcându-ne dornici de fapte bune sau eroice o numim Dumnezeu. Dar când este folosită pentru a da naştere suferinţei, durerii şi depravării, o numim Satana. Puterea este şi în Dumnezeu şi în Satana. Doar noi, oamenii, prin felul în care o folosim, o facem să devină Dumnezeu ori Satana."
"Cecilia nu-şi arătă ciuda. Lăsă să zboare durerea sufletească, pe care vântul marin o luă cu el, lăsând drum liber furiei purtate de sângele ei rebel. Dar nu lăsă să apară nimic pe faţa ei fardată. Obrajii nu i se roşiră. Nu trebuia să arate slăbiciune. Nu în momentul întâlnirii cu cadâna. Zora o învăţase să se controleze. Nu uitase lecţiile celei care se sacrificase de bunăvoie însoţind-o la Topkapi.
În faţa duşmanilor, fii la fel de netedă şi de dură ca marmura unei statui, îi spunea ea. Compune-ţi zâmbetele, dar fă în aşa fel încât ironia să lipsească, pentru că nu vei fi iertată dacă vei vrea să semeni cu cadâna Hurrem."
Din fascinantele palate veneţiene, unde luxul se îmbină în mod natural cu intrigile, cititorul va fi absorbit de vârtejul evenimentelor ce o vor duce pe Cecilia Baffo drept în mijlocul seraiurilor otomane. Pentru cei familiarizati cu legendele despre iubirea dintre cadâna Hurrem şi puternicul stăpân al Imperiului otoman, Suleyman, această carte va readuce în atenţie şarmul şi exotismul acelor timpuri, iar celor ce descoperă pentru prima oară această lume le va oferi magia culorilor, a tradiţiilor şi a manevrelor politice desfăşurate chiar şi în mijlocul palatelor plăcerii.
