"- Va veni o vreme, am spus eu, când vom fi cu toţii morţi. Cu toţii. Va veni o vreme când nu vor mai fi oameni rămaşi care să-şi aducă aminte că ar fi existat vreunul şi că specia noastră ar fi făcut vreodată ceva. Nu va mai fi rămas niciunul să-şi amintească de Aristotel sau de Cleopatra, darămite de tine. Tot ceea ce noi am făcut şi am construit, şi am scris, şi am gândit, şi am descoperit va fi uitat, iar toate astea - am făcut un gest cuprinzător - vor fi fost în zadar. Poate că vremea asta se apropie sau poate că e la milioane de ani distanţă, dar chiar dacă vom supravieţui prăbuşirii sistemului nostru solar, tot nu vom supravieţui pentru vecie. A existat o vreme înainte ca organismele să fi avut conştiinţă şi va exista un timp şi după aceea. Şi dacă inevitabilitatea uitării omeneşti te îngrijorează, eu te încurajez s-o ignori. Dumnezeu e martor că aşa fac toţi ceilalţi."
"Noi, rătăcitorii, mereu în căutarea drumului cel mai singuratic, nu începem niciodată o zi acolo unde s-a terminat cea dinainte; şi niciodată răsăritul nu ne găseşte unde ne-a lăsat apusul soarelui.
Chiar când pământul doarme noi călătorim,
Fiindcă suntem seminţele unei plante îndârjite şi stă în maturitatea şi bogăţia inimii noastre să fim daţi şi răspândiţi în vânt."
Dacă în debutul cărţii pătrunzi în exotica lume babiloniană pentru a asista atât la un masacru, cât şi la salvarea unui important artefact, continuarea te va arunca în plină "vâltoare" a Războiului Sfânt în Orientul Mijlociu, acţiunea scindându-se între un iureş de pregătiri şi de acţiuni subversive teroriste, pe de-o parte, iar pe de alta de o extrem de interesantă descoperire arheologică. Fanii declaraţi ai aventurilor gen Indiana Jones vor fi încântaţi de desfăşurarea acţiunii, iar William Blake, personajul central, se va dovedi foarte potrivit rolului. Este o carte cu adevărat antrenantă, care se citeşte repede, un adevărat "film" de acţiune, care ar merita transpus şi pe ecrane. O recomand pentru a transforma o după-amiază plictisitoare într-o experienţă extra...
"Prin însăşi natura lor, copiii sunt meniţi să se joace şi să exploreze lumea cu propriile lor forţe, în mod independent de adulţi. Ei au nevoie de libertate pentru a se dezvolta; când sunt lipsiţi de libertate, ei suferă. Imboldul de a se juca fără să fie îngrădiţi este un imbold fundamental, biologic.(...)
Ceea ce facem este să împingem tot mai departe limitele adaptabilităţii copiilor. I-am împins deja pe copii într-un mediu nefiresc, în care aşteptăm de la ei să îşi petreacă perioade din ce în ce mai mari ale zilei sub îndrumarea adulţilor, să stea la masa lor de lucru, să asculte şi să citească despre lucruri care nu îi interesează şi să răspundă la întrebări cu răspunsuri care nu sunt ale lor şi să pună întrebări care nu sunt adevăratele lor întrebări. Nu facem decât să le lăsăm tot mai puţin timp şi libertate să se joace, să exploreze lumea şi să îşi urmeze propriile lor interese."
Ca om de cultură, ca părinte, ca individ ce şi-a petrecut ani buni în sistemul de învăţământ, vei citi această carte ca pe un duş rece, dar unul binevenit. Pentru că este nevoie ca cineva să explice nefericirea tot mai accentuată a copiilor prinşi în sistemul de educaţie obligatorie, dar şi faptul că devenim, pe zi ce trece, o societate mâncată de depresie şi nemulţumire.
"Abia acum, întorcându-se pe loc, Mandy văzu pentru prima dată faţada impunătoare şi specataculoasă a clădirii Innocent House - patru etaje de marmură colorată şi de piatră aurie care, pe măsură ce lumina se schimba, părea să îşi schimbe şi ea cu subtilitate culoarea devenind mai deschisă şi apoi transformându-se într-un auriu foarte intens. (...) Mandy nu ştia numele nici unui detaliu arhitectural, dar mai văzuse asemenea case, într-o excursie şcolară vijelioasă şi prost organizată la Veneţia când avea treisprezece ani.(...) Acum, pentru prima dată în viaţa ei, privind minunăţia de clădire Innocent House, simţi o reacţie întârziată faţă de acea experienţă îndepărtată, un amestec de bucurie şi de veneraţie care o surprinse şi o sperie puţin."
În tradiţia marilor scriitoare de suspans ale literaturii britanice, P.D.James aduce în atenţia cititorului acest roman concentrat, bogat în personaje, în întâmplări, în indicii şi în neaşteptate schimbări de situaţie. Începutul relativ monoton nu lasă să se întrevadă escaladarea ulterioară a evenimentelor, însă dacă te cufunzi în lectură vei fi curând convins să urmăreşti evenimentele cu atenţie, descoperind noi şi noi fire, ce se vor împleti în cele din urmă, formând o intrigă reuşită cu un final surprinzător.
"Cecilia nu-şi arătă ciuda. Lăsă să zboare durerea sufletească, pe care vântul marin o luă cu el, lăsând drum liber furiei purtate de sângele ei rebel. Dar nu lăsă să apară nimic pe faţa ei fardată. Obrajii nu i se roşiră. Nu trebuia să arate slăbiciune. Nu în momentul întâlnirii cu cadâna. Zora o învăţase să se controleze. Nu uitase lecţiile celei care se sacrificase de bunăvoie însoţind-o la Topkapi.
În faţa duşmanilor, fii la fel de netedă şi de dură ca marmura unei statui, îi spunea ea. Compune-ţi zâmbetele, dar fă în aşa fel încât ironia să lipsească, pentru că nu vei fi iertată dacă vei vrea să semeni cu cadâna Hurrem."
Din fascinantele palate veneţiene, unde luxul se îmbină în mod natural cu intrigile, cititorul va fi absorbit de vârtejul evenimentelor ce o vor duce pe Cecilia Baffo drept în mijlocul seraiurilor otomane. Pentru cei familiarizati cu legendele despre iubirea dintre cadâna Hurrem şi puternicul stăpân al Imperiului otoman, Suleyman, această carte va readuce în atenţie şarmul şi exotismul acelor timpuri, iar celor ce descoperă pentru prima oară această lume le va oferi magia culorilor, a tradiţiilor şi a manevrelor politice desfăşurate chiar şi în mijlocul palatelor plăcerii.
"Cele mai multe dintre persoanele care au murit în acel accident erau mai tinere decât mine. Aveau o viaţă înaintea lor. Iar eu am fost cruţată. De ce? În ce scop? Trebuie să existe o finalitate, ceva ce nu are legătură cu viaţa mea de până acum. Mai am ceva de înfăptuit. Nu că ar trebui să schimb eu lumea. Problema este doar a mea, a împlinirii mele, ca fiinţă umană."
Julia Bechtel primeşte o a doua şansă la viaţă. Supravieţuitoare a unui accident nautic, îşi va analiza pentru prima dată cu adevărat viaţa, conştientă fiind de oportunitatea nesperată de a o lua de la capăt. Prizonieră a unei căsnicii lipsită de afecţiune, legată de o viaţă stearpă, Julia va descoperi pe insula din Maine că niciodată nu este prea târziu să trăieşti aşa cum îţi doreşti şi cum meriţi.
"Mai bine mai târziu" este o frumoasă poveste de viaţă, în decorul aspru al Maine-ului, populată de personaje la fel de aspre şi puternice precum valurile ce se izbesc de insula Big Sawyer, cititorul având ocazia să participe la pescuitul de homari şi să cunoască ceva din manevrele necesare acestei meserii. O lecţie despre cum ar trebui să trecem peste convenienţe şi să încercăm să ne găsim propriul drum spre fericirea pe care o merită fiecare dintre noi.
"Pentru prima dată, pricepea înţelesul simplu al cuvântului regal. Îi veni în minte un alt cuvânt, nefamiliar, dar perfect adecvat. Era cuvântul fermecător. I se părea că o parte din frumuseţea lui se afla dincolo de aparenţe. Părea uimitor de inteligent şi de curios, deşi foarte stăpân pe sine, toate acestea în acelaşi timp. Din altă lume, totuşi perfect normal. Mai grandios decât uman, şi totuşi uman."
"O expresie franţuzească, l`heure bleue sau "ora albastră" se referă la ora trăită între lumină şi întuneric. Un timp apreciat pentru calitatea luminii şi totodată timpul când parfumul florilor este cel mai intens."
"Există oameni (...) care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puţinele dăţi când am încercat am dat greş, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieşit din prima. E ca şi cum i-ai spune unui copil, care încearcă să facă primii paşi şi cade înapoi în fund, să rămână jos. De parcă adulţii care merg pe lângă el nu au mers niciodată de-a buşilea."
"Hibiscus purpuriu" este o carte de o frumuseţe rară. Cuvintele sunt atât de încărcate de semnificaţie şi transmit atâta emoţie încât cititorul va prelua întreaga povestire ca pe o experienţă personală.